De-a lungul timpului, oamenii de rând, chiar și cei fără o pregătire specială în domeniul juridic, au bănuit că separarea dintre justiție și puterea politică e destul de vagă. Că politicienii care spun că nu se tem de DNA, de Poliție, de DIICOT, de instanțe n-o spun doar așa, ca să se audă vorbind.
„Orice om are un preț” e vorba aceea care circulă ca o mantră prin societate și-i determină pe unii să-și calculeze valoarea în bani. Și, în același timp, s-o calculeze și pe-a altora. Pe a judecătorului, pe a procurorului, pe a polițistului… Și fiecare a bănuit prețul corect și a setat valoarea de piață a fiecăruia. Ideea că pot exista incoruptibili a devenit rizibilă. Deși…
Și când legea a devenit negociabilă, nimeni n-a mai respectat-o cu adevărat. Pentru că, nu-i așa, „orice om are un preț”. Și cine are bani să cumpere oamenii care fac dreptatea? Păi, în general, în România au bani de dat pe șpăgi cei care-și obțin banii fără efort. Adică politicienii.
Pe raționamentul acesta s-a mers fără griji în ultimii ani la nivelul societății și, cumva, oamenii erau obișnuiți cu ideea: politicienii fură, deci au bani, și, pentru că au bani, legea li se va aplica mai blând.
Dar să vină Ministrul Justiției și să pretindă că ar cunoaște verdictul unui proces aferent unui dosar penal înainte ca acel verdict să fi fost pronunțat de instanță, asta nu s-a mai întâmplat. Vorbim, totuși, despre o altă paradigmă de interpretare a lucrurilor, care va seta un nou nivel de neîncredere a omului de rând în justiție. Ministrul Justiției a motivat, printr-un comunicat transmis presei, că avea informația din surse neoficiale și cumva a sugerat că n-a gândit prea bine axa temporală. El aflase de verdict în cazul Hosu, dar credea probabil că el s-a dat deja, pentru că nu s-a mai uitat și în calendar înainte să dea interviul la Europa FM.
Adică știu politicienii verdictele înainte ca acestea să fie pronunțate de instanță? Momentan, nu știm. Poate că e o practică generală, poate că e o excepție. Dar cert e că această întrebare s-a scris deja în conștiința colectivă, imediat după declarația stranie a lui Predoiu.
Și puțina încredere pe care unii o mai aveau în justiție s-a evaporat peste noapte, ca și cum n-ar fi fost. Nu e nimic de blamat aici. Cum fiecare om are un preț și cum fiecare ministru poate afla un verdict înainte de pronunțarea lui, ce încredere să mai ai că ție chiar ți se poate face dreptate? Deși sunt instanțe care o fac, la fel cum există procurori care nu se vând, polițiști care nu iau șpagă și, în general, oameni integri în sistem. Dar nici pe ei, în climatul acesta bolnăvicios, nu-i mai vede nimeni. Și ei au acum la fel de multe motive ca și noi, beneficiarii actului de justiție, să fie frustrați de situație.
Ceea ce nimeni nu spune, deși e plin internetul de glume despre așa-zisa „gafă a lui Predoiu”, e altceva: într-o țară în care politicienii știu verdictele înainte ca instanța să le pronunțe, oamenii vor simți că, dacă respectă legea, sunt fraieri pe de-a-ntregul. Căci peștele se împute de la cap. La fel și democrația unei țări. O țară care nu crede în actul de justiție e o țară compromisă. Iar așa-zisa „gafă” a lui Predoiu a dat ceasul înapoi cu mulți ani pentru democrația românească.
În plus, legea, care nici așa nu prea se respecta, va fi privită cu și mai mult scepticism. Și avem deja amintirea unor ani în care infracțiuni groaznice s-au produs în România. Ani în care încă mai tremurau infractorii în sala de judecată. Acum e puțin probabil ca asta să se mai întâmple. Și lucrurile, dacă cineva nu le pune punct acum, vor continua să se degradeze într-un mod teribil pentru țara asta. Căci și incoruptibilii din sistem, idealiștii lui, vor renunța la luptă și vor începe și ei să-și calculeze prețul. Și-atunci va fi totul pierdut. Cu atât mai mult cu cât nici acum nu mai avem mare lucru.
