Dincolo de talentul său muzical incontestabil, Liviu Vasilică a reușit performanța de a salva de la dispariție piese vestimentare din portul tradițional. Ipingeaua, acea haină lungă, croită din foi de stofă sau postav, cu formă evazată spre poale, a devenit oricum piesă de muzeu. Dar, fără Liviu Vasilică, care a promovat-o atât în cântec, cât și în port, probabil că aceasta ar fi fost uitată cu totul.
În casa lui Liviu Vasilică, oamenii care l-au iubit mai mult decât orice pe lume păstrează și acum cămășile recondiționate de el, dar și amintirea momentelor în care acesta împodobea cămăși populare deteriorate, în timp ce-și punea la punct repertoriul. Practic, cosea și cânta cu toți cei dragi împrejurul lui. Iar astăzi, copiii lui păstrează aceeași considerație pentru avuția spirituală a poporului român.
Florina Vasilică, soția marelui artist, își amintește mereu de dragostea lui Liviu Vasilică pentru portul nostru popular:
“Prima ipingea a lui Liviu are o vechime de vreo 260 de ani și a achiziționat-o prin intermediul muzeului nostru. El lucra la vremea respectivă, a descoperit-o și i s-a propus să cânte astfel îmbrăcat. Liviu știa de aceste ipingele, dar nu găsea niciuna. Și atunci muzeul i-a dat o mână de ajutor și a achiziționat acea ipingea. Ipingelele, ca număr, sunt foarte puține, căci nu s-au păstrat cele autentice. Pentru că aceste ipingele erau puține și grupul trebuia să poarte ipingele în timpul spectacolelor, a început el să croiască noi ipingele. A învățat să tragă la mașină și le-a înfrumusețat cu găitane, ca să se asemene cu cele autentice. Pe una a făcut-o aproape numai și numai din mărgele. Îți dai seama ce lucru deosebit era, mai ales că mărgele pe care el le-a folosit erau mărgele din sticlă, cum erau pe vremuri. De ceva vreme se folosesc mărgele din plastic, ce nu mai au frumusețea și nu mai pun în valoare costumele populare cum o făceau cele din sticlă. Și astfel a făcut ipingele pentru tot grupul. Norocul lui a fost că pe vremea aceea nu se închisese încă fabrica de la Azuga și avea de unde să achiziționeze postav, materialul din care se făceau. Acum, materialul acesta se mai găsește doar la meșterii populari de prin nordul țării. Stofa nu are aceeași calitate, aceeași valoare ca postavul.”
Liviu Vasilică a simțit chemarea către muzica populară încă din adolescență. În școala generală s-a concentrat asupra dansurilor populare și, mai târziu, în studenție, și-a început activitatea de solist vocal, clasându-se pe primul loc la toate etapele naționale ale Festivalurilor Artei Studențești, pentru originalitatea repertoriului și pentru timbrul său vocal unic.
Dar Liviu Vasilică nu a cântat doar… El a cules vers popular românesc, a căutat neobosit elementele acelea de spiritualitate și înțelepciune ale omului simplu, profund legat de valorile esențiale ale existenței. Astfel, a salvat de la uitare sute de cântece. Trecea prin filtrul propriului talent melodiile pe care le adunase, le asculta, le reasculta și apoi începea să le fredoneze.
În anul 1987 Liviu Vasilică a înființat “Grupul Teleormanul”, alături de care a impresionat o țară întreagă prin recitaluri artistice absolut unice. Mai târziu, a reînființat Ansamblul de Cântece și Dansuri “Burnasul” reușind să transpună în turneele pe care le susținea tradiții vechi, precum “Drăgaica”, “Lăzărelul” sau “Gurbanul”.
Astăzi, moștenirea lui Liviu Vasilică e în fiecare cântec al său și în ochii tuturor celor care l-au cunoscut sau doar i-au apreciat efortul de a salva de la uitare autenticitatea spirituală a românului. De altfel, pe piatra lui de mormânt e scris în litere de marmură acest gând al său: „Un cântec e tot ce sunt”.
Pt tot ce a facut pt Teleorman, va ramane nemuritor atat in sufletele teleormanenilor dar si in memoria lor.
Va multumim ca il aduceti in atentia cititorilor!