INTERVIU Psihologul criminalist Gabriela Groza (Culda): “Sunt penitenciare la care avem un psiholog la câte 500 de deținuți”

INTERVIU Psihologul criminalist Gabriela Groza (Culda): “Sunt penitenciare la care avem un  psiholog la câte 500 de deținuți”

Penitenciarele din România au devenit, într-un fel, adevărate școli pentru infractori. Deținuții care nu știau sau nu se gândeau la anumite tipuri de infracțiuni ajung să învețe de la colegii lor de celulă lucruri pe care altfel nu le-ar fi abordat niciodată. Și asta se întâmplă pentru că penitenciarele din România nu dispun de suficient personal care să se dedice efectiv reintegrării deținuților în societate, ulterior ispășirii pedepsei. Și, evident, sunt și alți factori care împiedică evoluția personală a deținutului după eliberare. INVESTIGATORIA a contactat-o, pentru a înțelege mai bine situația din penitenciare, pe Gabriela Groza (Culda), psiholog criminalist și profesor de psihologie penitenciară la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca. Aceasta a studiat, în calitate de specialist, comportamentul deținuților din penitenciare și a ajuns la cunoaștere destul de exactă a problemelor din penitenciarele României, astfel încât ne-a putut explica, pe larg, de ce nu ne putem simți pe deplin în siguranță după ce infractorii sunt eliberați, dar și cum unii dintre ei ar putea fi ajutați, dar nu sunt, doar pentru că sistemul nu investește în mod deosebit în partea de reintegrare.

INVESTIGATORIA: Simțiți că în penitenciarele din România se fac eforturi pentru reintegrarea deținuților în comunitate, ulterior ispășirii pedepselor?

Gabriela Groza (Culda): Sigur se fac eforturi, dar nu e suficient să faci tot ce poți, trebuie să ai și instrumentele necesare și aici suntem destul de deficitari. Mă refer și la numărul personalului care se ocupă de asta, dar și la instrumentele psihologice care îți permit să faci asta…

I: Haideți să detaliem! Ce lipsește?

G.G. În primul rând, în penitenciare există un departament de psiho-social, care e compus din educator, asistent social și psiholog. Chiar recent a apărut Strategia Națională de Reintegrare Socială care vine cu obiective pe partea asta. Până în urmă cu ceva ani, erau foarte puțini cei care lucrau efectiv în departamentul psiho-social. Și acum sunt penitenciare la care avem un  psiholog la câte 500 de deținuți.

I: Dar de ce nu există, să zicem, un entuziasm al psihologilor de a lucra în penitenciare?

G.G.: În primul rând e vorba de a fi posturi pentru asta, deci nu suntem în situația în care nu sunt ocupate posturi. Suntem în situația în care nu există suficient de multe posturi. Problema de bază e că activitățile pe care le face psihologul în penitenciar sunt multiple și doar o mică parte din timp își poate aloca pentru activitatea asta de reintegrare efectivă. Mă refer la faptul că evaluează deținuții în diferite etape, sunt niște evaluări de risc pe care le fac la fiecare încarcerare, apoi trebuie să evalueze deținuții la fiecare regim de executare a pedepsei. Așa cum se fac evaluări și atunci când se propune liberarea condiționată. Ori, toate aceste evaluări presupun multe documente, mai ales când ești unul sigur la sute de deținuți. Și rămâne foarte puțin timp efectiv pentru a face intervenție.

I: Deci birocrația afectează în primul rând activitatea…

G.G. Da, și evaluarea. Iar evaluarea nu te ajută în schimbarea comportamentală. Și există și intervenții care sunt și individuale, și de grup, doar că nu poate fi suficient. Și mai este și problema legată de instrumente de evaluare și intervenție, care trebuie să fie cumpărate, licențiate. Adică să ai drept de folosință pe ele, mă refer la testele standardizate, care măsoară în mod corect anume probleme: depresie, agresivitate, devianță sexuală și care costă. Ulterior, ele trebuie adaptate pe populația autohtonă, pentru că, dacă sunt făcute în alte state, nu este corect să le folosești neadaptate. Și aici suntem deficitari, pentru că nu se lucrează riguros pe teste care să fie standardizate, validate. Cu alte cuvinte, foarte rar se măsoară un T0 și T1, ca să știi clar cum ai stat înainte să începi programul și cum ai stat la final.

I: Există o opinie generală, cred că justificată, care susține că în penitenciar deținuții se reeducă în rău, adică cei care nu aveau pregătire juridică învață de la cei care au, moduri în care pot scăpa de rigorile legii ulterior eliberării sau se specializează în anumite infracțiuni, la care nici nu se gândeau înainte. Credeți că asta chiar se întâmplă?

G.G. Da, pentru unii este așa. Studiile făcute pe un număr foarte mare de deținuți arată că evoluția lor depinde de experiența pe care o are fiecare în penitenciar. Adică poate fi varianta în care riscul infracțional e mai mare după eliberare, dar poate fi și varianta în care riscul îngheață, adică rămâne la fel, dar și varianta în care el scade. Sunt deținuți care muncesc în penitenciar și e foarte posibil ca în cazul lor riscul să scadă.

I: Dar dacă ne uităm la infracțiunile violente, există posibilitatea unei reale integrări în societate ulterior ispășirii pedepselor pentru, să zicem, violatori, pedofili, criminali?

G.G.: Unii se reabilitează, alții nu. Noi nu ne uităm doar la comportament, nu știu, că a făcut asta, deci se va reabilita sau nu, ci la motivațiile care stau în spatele comportamentului și cum își explică omul săvârșirea  acelei fapte. Poate fi vorba de anumite tulburări psihiatrice, de tulburare de personalitate, care sunt destul de greu de tratat, presupun mult timp și, cel mai important, motivația de schimbare trebuie să existe. Primul lucru care lipsește la majoritatea deținuților e asta: motivația de schimbare. Adică, dacă el nu vrea să schimbe un comportament, lupta e inutilă. Dar dacă violențele au fost comise nu pe baza unui diagnostic, ci au fost fundamentate pe anumite credințe legate de normalitate, nu știu, că este normal să-ți bați nevasta, că e normal, dacă mă înjură, să îl snopesc în bătaie, se merge pe schimbarea perspectivei mentale asupra comportamentului. Adică îi schimbi acele credințe care susțin comportamentul. De cele mai multe ori, cei care-și justifică faptele, plasează responsabilitatea extern. Adică:  „L-am bătut, pentru că m-a înjurat. Dacă nu mă înjura, nu-l băteam, deci el e de vină”. În genul ăsta se situații se schimbă perspectiva cognitivă, adică încerci să-l faci să înțeleagă că ceea ce faci tu depinde de tine.

I: Dar vârsta e relevantă în procesul acesta de schimbare a comportamentului?

G.G.: Da, din mai multe puncte de vedere, pentru că e important cât de tare se identifică ei cu rolul infracțional. Sunt deținuți care spun despre ei: “Eu sunt infractor!” Prin urmare, ei aia sunt în ochii lor și nici nu vor să schimbe asta. Iar în cazul delincvenței juvenile e esențial să apuci să schimbi ceva înainte să se identifice în funcție de activitatea infracțională. Și mai este important și grupul de referință, pentru că toți avem nevoie de apartenență la un grup. E o nevoie a oricui. Dacă ajungi să comiți anumite fapte, astfel încât singurul grup care te mai acceptă este cel infracțional, din nou ai o mare problemă în a te schimba. Pentru că n-ai mai fi acceptat nici de unii, nici de alții. Să presupunem că ești criminal și singurele persoane care te acceptă sunt alți infractori. Eu ar trebui să te conving pe tine să renunți la acest grup, să nu te mai identifici absolut deloc cu el și să te duci către o societate care oricum te va respinge. Deci e foarte greu la nivel de motivație să convingi pe cineva să facă asta, mai ales că nu primesc nimic în schimb.

I: Ca atare, nici societatea nu le permite să se reabiliteze ulterior…

G.G.:  Din păcate… Adică au problemă mare de a-și găsi resurse, chiar dacă ar dori să renunțe. În Germania este un proiect foarte interesant, se numește “închisoarea de după închisoare”, în care arătau că, de fapt, în momentul în care l-ai închis pe om, el are mai puține resurse decât majoritatea oamenilor. Se refereau la resurse sociale… Așa că, la ieșirea din închisoare, îi ceri să facă mai mult cu mai puțin. Că mai are și stigma, și respingerea celor din jur. Dar tu îi ceri să se comporte mai bine decât se comporta înainte să fi intrat în închisoare. De cele mai multe ori, indiferent ce faci în închisoare, după ce ai ieșit de acolo, tu nu mai ai niciun suport. Că nu avem un cadru legal sau mai multe asociații care să acorde suport măcar în primele câteva luni de la eliberare. În străinătate există astfel de asociații. Și foarte mulți dintre cei eliberați, de multe ori nu mai au unde merge, pentru că mulți dintre ei nu mai au suport nici  în familie, cu atât mai mult cu cât au avut pedepse mari. Și până la urmă iar ajung să comită infracțiuni. Evident, asta nu e o justificare pentru ei, dar adevărul e că mulți se întorc în penitenciar.

I: Și în lumina asta, penitenciarul pare a fi un instrument care îi scoate temporar pe infractori din societate, dar după ce revin în societate, ei prezintă același grad de pericol social. Și atunci cum s-ar putea schimba această stare de fapt, pentru că noi vrem să ne simțin în siguranță tot timpul, nu doar atunci când criminalul, să zicem, își execută pedeapsa…

G.G. E important să vedem  ce facem în penitenciar pentru a le schimba comportamentul. Nu contează cât timp îl ții, un an, doi sau trei, important e să faci ceva în timpul acela cu el. Programele de intervenție din penitenciar ar trebui lucrate mai bine, lucrate individual. Dar asta presupune să ai personal, pentru că dacă nu ai oameni care să se ocupe de asta, nu poți lucre. Trebuie să mergi țintit pe problemă. Cum sunt infractorii sexuali, pedofilii, de pildă. Și când spun pedofil mă gândesc la cel care a comis act sexual cu un minor, că nu toți pedofilii comit astfel de fapte, unii își țin în frâu dorința, doar că o au. Dar dacă vorbim despre pedofili, degeaba îl ții închis doi ani, șapte ani, zece ani, cât vrei. Pentru că e ca și când ai ține un leu în cușcă și te-ai aștepta că după un timp petrecut în cușcă, el nu va mai mușca. Câtă vreme nu acționezi pe impulsul pe care îl are, revenirea la actul infracțional e doar o chestiune de timp. Sunt câțiva care găsesc resurse interne să nu mai comită. Dar altfel, dacă nu lucrezi intens pe controlul impulsului, încarcerarea efectivă e inutilă. Plus că mulți raționalizează și găsesc propriile justificări, cum că victima nu-și dă seama, că și așa nu-și amintește, deci e complicat, că mulți își bagă în cap că ei, de fapt, n-au făcut nimic rău. Iar psihologul trebuie să spargă gândurile astea și să-i crească motivația de a nu mai face.

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.