«Agitație dușmănoasă», «crime de uneltire împotriva ordinii sociale», «crimă de înaltă trădare», «rebeliune», «omisiune de denunț», «răspândire de publicații interzise», «manifestări dușmănoase», «scrisori anonime» – iată numai câteva dintre motivele pentru care regimul comunist a trimis în temnițe pentru zeci de ani și a tăiat aripile creative a sute de artiști români.
Vorbim despre aproximativ 600 de artiști care au ajuns în temnițele comuniste, care au fost torturați și, practic, uciși de mai multe ori în timpul vieții, dar și post-mortem. Niște fantome despre care propriile familii se raportează ca la niște “învinși”, deși nu poate fi vorba despre așa ceva în povestea vreunei forme de disidență.
Memoria lor începe să fie resuscitată, în cadrul unui act destul de tardiv, dar necesar, de dreptate. Proiectul „Artiști în temnițele comuniste”, produs de PostModernism Museum în 2021, aduce în atenție, sub forma unei platforme online multimedia dedicate, peste 150 de profile de artiști și artiste care au suferit în temnițele comuniste, cuprinzând documentare video, o expoziție online și o campanie culturală online de informare și conștientizare.
Totul, pentru că istoria artelor românești nici măcar nu consemnează numele acestor artiști care au trăit tragedia de a fi marginalizați atât în timp ce trăiau, cât și după moarte.
Documentarea făcută acum s-a realizat în parteneriat cu Centrul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), iar cercetătorii proiectului au consultat fișele penale ale unor artiști și au intrat în contact cu familiile acestora, pentru a afla mai multe despre viața și opera lor.
Astfel, s-au realizat până acum peste 150 de profile de artiști.
Despre tragedia aceasta uriașă, care a acumulat fațete noi pe măsură ce timpul a trecut, a vorbit în exclusivitate pentru INVESTIGATORIA istoricul de artă și curatorul proiectului “Artiști în temnițele comuniste”, Cosmin Năsui.
“La ieșirea din detenție ei au trebuit să se reîncadreze în muncă, adică să redevină membri ai Uniunii Artiștilor Plastici, ei fiind înainte membri în Sindicatul Artelor Frumoase, în Corpul Artiștilor Plastici, cum s-au numit de-a lungul timpului.
Surpriza a fost că la ieșire, Ion Jalea era președintele Uniunii Artiștilor Plastici, artist al poporului, de fapt cel care îi denunțase pe cei mai mulți dintre ei și nu i-a reprimit, motiv pentru care majoritatea lor au rămas fără drept de semnătură, fără comenzi, nu puteau expune public, pentru că în România comunistă nu puteai fi artist decât dacă erai membru al Uniunii Artiștilor Plastici și, ulterior, membru al Asociației Artiștilor Amatori. Altfel, nu existai ca artist.
Și, prin urmare, când s-au întors din închisoare, ei au fost șterși a doua oară din posibilitatea de a-și exercita drepturile umane și creative.
Al treilea moment de sacrificiu al acestora a fost în momentul în care o parte dintre ei au avut nevoie de recuperarea anilor de muncă pentru pensie. Ei bine, n-au putut să-și primească nici măcar dreptul de pensie.
Și al patrulea strat al sacrificiului este acela că, după anii 90, discuțiile legate de disidență, opoziție, rezistență au fost acaparate de artiști care nici măcar n-au avut de-a face cu închisoarea. Și aici nu mă feresc să spun numele Getei Brătescu, Ion Grigorescu, care sunt artiști care, de la sine putere, au marșat pe ideea că ei au fost degrevați de drepturi și că au fost disidenți.
Dar ce înseamnă disidența? Înseamnă că te-ai întâlnit cu sistemul, fie Securitate, fie Partid, și că ai avut niște incidențe care ți-au atras niște pedepse. Și iată că cei care au stat în pușcărie au fost șterși cu buretele de mai multe ori. Iar cei care au luat aceste titluri pe nedrept au mai adăugat un strat de ștergere a memoriei adevăraților disidenți ai regimului, pentru că uite așa vin unii și iau fața celor care au făcut într-adevăr rezistența, care mor pentru a treia oară.“, a punctat Cosmin Năsui.
Lista artiștilor torturați în închisorile comuniste și nedreptățiți ulterior de societate și istorie va crește în anii următori, arătând că, de fapt, vorbim despre o tragedie colectivă. Și ea e cu atât mai greu de înțeles, cu cât vorbim despre oameni talentați, care, în condiții normale, și-ar fi putut utiliza potențialul și despre o suferință greu de cuantificat, pe care nici măcar familiile lor n-o pot înțelege altfel decât ca pe o înfrângere…
“Atunci când ne-am întâlnit noi cu moștenitorii lor, se folosea uneori formula “E un om învins” și nu înțelegeau de ce să le faci un site sau le arăți opera post-mortem. Cam asta e atmosfera în cadrul familiilor, pentru că ei au văzut modul în care artiștii disidenți din timpul comunismului au fost, practic, batjocoriți și au rămas cu senzația asta, pe care n-au putut să și-o șteargă. Iar artiștii care au stat în închisorile comuniste nu sunt deloc puțini la număr. Probabil că depășim 200, dacă vom continua proiectul și la anul.
Sunt, așadar, sute de artiști care nu și-au putut realiza operele în condiții firești și sunt de neiertat toate straturile astea de uitare care s-au așezat peste memoria lor. Sunt niște oameni care și-au pierdut viețile de mai multe ori. Astea sunt cinismele adăugate unele peste altele în povestea lor. Din păcate, istoria artelor românești nu doar că i-a ignorat, aceste nume nu există, sunt niște fantome… “, a mai adăugat istoricul și criticul de artă Cosmin Năsui.
