Ne-am întâlnit și cu niște vecini. Prima oprire este chiar la granița cu Polonia. Mani a primit un cip și un vaccin antirabic. În cele din urmă a fost dus la toaletă. Respiră aer curat. Două respirații și a adormit imediat.
La Varșovia am fost întâmpinați de voluntari și zâmbete. Aglomerat, plin de viață, toți atenți cu noi. Pe veste sunt scrise limbile vorbite de voluntari. O fată pe nume… Solomiya fuge din loc în loc. Vorbește ucraineană. Își cere scuze că sunt doar locuri libere în adăpostul pentru refugiați. Aleargă pentru a afla programul autobuzului.
În timp ce o așteptăm pe voluntara Solomiya, un domn ne abordează cu o ofertă de hotel bun, cu condiții pentru un copil și ne propune să mergem undeva în mașina lui chiar acum. „Lupul meu interior” își încrețește nasul, aud o minciună. Concomitent cu sentimentul meu de neîncredere, Solomiya se întoarce, evaluează în tăcere situația, abia dă din cap. Pe drum, ne explică că niciunul dintre voluntari nu știe exact unde sunt duși oamenii ăștia, așa că mergem la adăpostul oficial. Este foarte îngrijorată și își cere scuze de o sută de ori pentru că nu sunt condiții pentru copil.
Îi mulțumesc, acum, după zece zile de coșmar, că totul este în regulă și îmi promit să dorm fără griji. Și fără sirene.
Apropo, această fată cumsecade și-a chemat cunoștințele toată noaptea, ca să ne poată îndruma cineva a doua zi. Pentru a putea să ne revenim și să avem ocazia de a gândi rațional.
Adăpostul este un centru expozițional cu două etaje, cu până la o mie de pătuțuri în fiecare sală. Copiii aleargă, animalele urlă, femeile strigă, mulți bărbați sunt străini. Cineva a pierdut ceva. Voluntarii împart paturile. E un adevărat furnicar.
Există mâncare, toaletă, o cameră în care se pot schimba copiii, sunt scutece, creme, tot ce ai nevoie.
O mulțime de cutii de haine, oamenii iau ceea ce au nevoie. Saltele confortabile, lenjerie de pat la pachet. Cădem răpuse de somn, cu hainele pe noi.
În același timp, le scriu tuturor celor de care îmi amintesc, le spun unde suntem, că am adăpost pentru ziua respectivă, că pot face, în sfârșit, un duș și am timp să iau următoarea decizie – unde să merg mai departe.
Dimineața a venit cu noi vești.
Prima este că nu există niciun loc liber în Varșovia unde să te poți adăposti cel puțin o zi. Starea de agitație a continuat. Nu te poți opri.
A doua e aceea că monitorizarea țărilor care găzduiesc ucraineni a dat rezultate. Pe timpul nopții, prietenii din diferite locuri au schimbat opțiunile inițiale. Lituania, Finlanda, Germania. Cârlige, fără opțiuni specifice. Dar mai este destul de calculat.
Mă hotărăsc să merg la un prieten din Praga.
Chem un taxi, cu 40 de minute înainte de sosirea trenului.
E coadă la casa de bilete până în stradă. Mă hotărăsc să fug direct la peron. Zburăm în mașină fără bilete. Orice s-ar întâmpla.
Nu sunt locuri libere, toți oamenii au bilete. Nu am avut timp să o luăm, am sărit în mașină doar ca să mergem. Bărbatul e convins repede, cedează. El și soția sa și cei trei copii mici fug de la Harkiv și vor lucra pentru soacra lor la Praga.
Toată lumea merge în tăcere. Doar doamna de vizavi, Natalia, vorbește non-stop de câteva ore. Spune că este psiholog și că s-a mutat din Donbass la Harkov. Și faptul că merge des în Cehia pentru a câștiga bani. Și că ea știe totul aici și acum ne va spune cum să supraviețuim și că nimeni de aici nu are nevoie de noi. Toată lumea va spăla toaletele. Și că nu e cazul să fim prea politicoși…
Praga e o întâlnire cu măreția. Este neobișnuit ca orașul să strălucească noaptea. Grisha, soțul prietenei Nataliei, ne așteaptă în gară.
Zâmbește, ne ajută să ne cărăm bagajele, ne urcă în mașină. Pornește muzica, ne dă sandvișuri, suc.
Noaptea ne-o petrecem în paturi calde. Pentru prima dată de la începutul războiului. O baie în cadă. Îmbrățișări ale unui prieten. Și apoi mesajul magic.
— Fetelor, e o familie germană gata să vă adăpostească. În Orașul Solingen.
Un mesaj scurt și viața noastră trece pe alte șine.
Natasha și Gregory plănuiesc un traseu. Trei trenuri, câte 7 minute pentru fiecare transfer, încă trei variante în cazul în care trenul întârzie sau ne pierdem. Totul din capturile de ecran de pe telefon.
Mâncare pregătită pentru ziua de drum, borcanele pentru Solomiya: omletă cu legume, fructe tocate mărunt, iaurt, supa cu legume, paste și pui și un stoc de conserve de alimente pentru bebeluși (legume, fructe, carne) – toate fără sare și zahăr .
Nu există opțiuni directe de tren în telefon. Traseul ideal este de două transferuri la un interval de 7 minute.
Am reusit!
Apoi – oprirea finală. Solingen.
Le scriu tuturor celor care au fost îngrijorați pentru noi.
Natalia Melenna scrie că ne așteaptă la gară.
Solomiya a mâncat, a adormit, doamna de lângă ea își pune cu grijă picioarele pe genunchi, dă telefonul pe silent.
Mă uit în sfârșit pe fereastră. Frankfurt pe Main. Oamenii stau pe pături, așteaptă apusul, îl văd printre zgârie-nori pentru prima dată în viața mea. Mă bucur că îmi revine capacitatea de a fi surprinsă. Simt că trăiesc iar… Eu trăiesc!
Și într-o oră Natalia și Elena Chumak ne vor îmbrățișa la gară și ne vor preda unei fermecătoare familii germane care și-a deschis ușile casei pentru noi. Îmi voi îmbrățișa copiii și voi scrie o scurtă postare:
„10 martie. Suntem în siguranță. Eu, Sophia, Solomiya, mama, câinele Mani”
În șfârșit, am scris-o.
