Cazul Puric. Cum ne doare maneaua mai tare decât extremismul?

Pornesc acest articol de la o dilemă pe care o am: acum câtiva ani, niște cântareți de manele au filmat un clip pentru o melodie de dragoste pe scena Ateneului Român. Parte din public, mai ales cel intelectual, a criticat decizia Ateneului de a permite această filmare, considerând ca imaginea celei mai importante săli de cultură românească nu poate fi alipită cu acest gen muzical. Totuși, de ani de zile, sălile de cultură românești sunt locul în care extremiștii, anti-europenii și anti-semiții pot să-și vitupereze ideile fără nicio problemă.  Oare să fie maneaua o provocare mult mai mare pentru cultura România decât extremismul? Oare sa fie mesajul iubirii un pericol mai mare pentru fiecare dintre noi decât cel dat de mesajul extremist-conservator, antieuropean și antisemit?

Sunt mulți cei care, de ani de zile, împroașcă cu ura din sufletul lor având pretenția că, de fapt, înmiresmează aerul cu parfumul iubirii aproapelui. Dan Puric este doar unul dintre cei vizibili și care pare că are protecție de cele mai înalte niveluri.

De-a lungul anilor, domnul Puric nu și-a ascuns vreodată opiniile extremiste: i-a făcut ”haimanele” pe cei care au murit la Colectiv spunând că aceștia se ”pregăteau să-l dea jos pe Patriarh și să distrugă Biserica”, și-a exprimat ferm poziția anti-NATO și anti-UE spunând că dorința celor două structuri este ”să distrugă tot ce e românesc”, a fost unul dintre cei care au catalogat masca de protecție recomandată în timpul pandemiei COVID drept ”botniță”,clamând existența unei ”imunități a poporului român”, a anunțat existența unei ”politici de subminare a identității morale a poporului român” care este implementată de ”niște băieți” (nu știm cine sunt aceștia), a considerat că România nu ar trebui să se deschidă migranților și că homosexualii sunt ”o rușine pentru Europa”.  Și acestea sunt câteva opinii pe care le poți găsi răsfoind zicerile ”marelui actor” în doar cinci minute de căutare pe Google.

În plus, domnia sa este unul dintre favoriții Sputnik, a fost dovedit ca fiind colaborator al Securității și făcând parte din actorii de influență ai Rusiei în România, și este celebru prin pozițiile sale ultra-ortodoxe și antisemite. Nu în ultimul rând, nu de puține ori, în discursurile sale a lăudat politicienii legionari, ”considerându-i mari români” (Octavian Goga este doar unul dintre ei) și a îndemnat la anarhie.

Toți știm cine este domnul Puric. Fiecare, în funcție de valorile și convingerile sale, îl apreciem sau îl compătimim. Eu, unul, mă încadrez în a doua categorie, fiindu-mi milă de tumulturile sufletului domniei sale care-l fac să fie omul chinuit care este.

Sunt sigur că și directorul Teatrului Național București știa cine este domnul Puric. Dacă nu știa, putea afla foarte simplu atunci când analiza cererea de închiriere a unui spațiu din teatrul pe care vremelnic îl coordonează.  Din punctul meu de vedere, directorul TNB a ales să ”se închine maestrului”, oferindu-i un spațiu în care acesta să-și împroaște veninul, pentru că poate, este unul dintre cei care îi apreciază pozițiile și achiesează la mesajele pe care acesta le exprimă.

Problema este, însă, una mult mai mare de atât: cum se face că domnul Puric, în ciuda ideilor menționate mai sus, este un produs atât de vandabil, cărțile domniei sale fiind extrem de bine primite de public și audiențele înregistrate de emisiunile unde participa fiind atât de bune? Cum se face că domnul Puric umple săli de 1000 de persoane plătitoare de bilet în condițiile în care multe teatre abia reușesc să supraviețuiască? Și s-ar putea să găsim parte din cauze în calitatea educației și în condiția morală a (pseudo) intelectualității românești, care încă este nostalgică după eugenism…..