Spurcarea sângelui

Spurcarea sângelui

„Fără nicio îndoială decăderea poporului român se datorește infiltrării în grupul nostru etnic a unor elemente de rasă inferioară, corcirii sângelui cel străvechi, geto-roman, cu sânge fanariot și țigănesc, iar acum din urmă cu cel jidovesc.” Traian Herseni, Rasa si destin național, Cuvântul, 18, 91, 1941 p.1.

Domniile fanariote nu au venit neapărat din dorința Porții de a controla mai bine ceea ce se întâmplă în principate, ci mai ales din cauza faptului că până la începutul secolului XVIII instituțiile statului din actualul spațiu românesc erau extrem de slabe și măcinate de corupție. Agenda politică a imperiului țarist i-a făcut pe mulți domnitori ”pământeni” să se revolte împotriva otomanilor și foarte multe lupte interne pentru domnie aveau efecte majore asupra stabilității din zonă. După ce Dimitrie Cantemir (în Moldova) și Ștefan Cantacuzino (în Muntenia) au ”trădat” pe sultan pentru țar, respectiv, pentru Prințul de Savoya, turcii au decis să nu mai permită alegerea domnitorilor din principatele dunărene ci să-i numească direct, de la Istanbul.

Până în acel moment, principatele române erau, cu mici excepții, niște zone pline de mizerie, administrate autoritar, fără intelectuali, fără cultură cultă și fără vreo viziune de dezvoltare modernă.  De numele fanarioților se leagă existența primei biblioteci (făcută de Constantin Mavrocordat),  primul cod civil pe care spațiul românesc l-a avut (Alexandru Ipsilanti), organizarea funcțiilor administrative și judecătorești (C. Mavrocordat), primul teatru (Cișmeaua Roșie – construit de domnita Ralu, fata lui Vodă Caragea), înființarea primului liceu cu predare în limba română unde se preda și științele (Școala Națională Sfântul Sava) făcându-se astfel distincția între educația laică și cea religioasă, transformarea armatei într-un corp militar (sub Constantin Mavrocordat în Muntenia şi Grigore Ghica în Moldova) capabil să țină piept armatelor austro-ruse, etc.

A nu se înțelege că perioada fanariotă nu a însemnat și corupție și mizerie, însă trebuie să vedem această perioadă și ca un început de iluminare al acestui spațiu geografic.

Despre romi se pot spune chiar și mai multe. Prezenți în acest teritoriu chiar de la începuturile organizării statale (Muntenia s-a creat în 1330 și prima atestare documentară a romilor este în 1385), prin statutul de sclav pe care l-au avut, romii au fost întotdeauna uneltele de care economia vremurilor a avut nevoie.

Secole de-a rândul căsătoria între romi și ne-romi a fost interzisă și ”corcirea sângelui” nu se putea face decât prin abuzurile sexuale la care sclavii erau supuși de către deținători (vezi ius primae noctis). Multe femei rome erau unelte sexuale pentru deținători și Andrei Oișteanu face o analiză superbă a acestei realități în Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură

Când legile s-au mai relaxat, căsătoriile dintre romi și ne-romi aduceau cu sine fie eliberarea din sclavie prin plată de despăgubire către deținători, fie intrarea în robie a celui ce era liber. În acele vremuri, iubirea te înrobea la propriu. Căsătoriile mixte, până la dezrobire erau mai degrabă excepții, nu însă și copiii care aveau părinți romi și ne-romi. Unii au ajuns chiar domni (vezi Răzvan Vodă), iar alții (intelectuali din familii boierești) au decis să-și ascundă identitatea etnică de rom toată viața lor. Sau alții au ales sinuciderea…..

Profira Cantacuzino-Pașcanu era mătușa domnitorului Moldovei Grigore Alexandru Ghica. Soțul Profirei, marele logofăt al Moldovei Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu (Dumitrache), a avut o relație mai apropiată cu una dintre roabele pe care familia de boieri o avea in stăpânire (Maria). La început relația era una ”medicală” – și anume Maria trebuia să frece picioarele conului Dumitrache, și mai pe urmă relația a devenit una care implica și act sexual. Totul se întâmpla cu voia nevestei boierului.

Din relația conului Dumitrache cu Maria a fost zămislit un băiat, căruia i s-a dat numele de Constantin, alintat Dincă. Boieroaica Profira, neavând copii, l-a îndrăgit pe Dincă și a decis să-l țină cât mai aproape.  Când Dincă avea 16 ani, conul Dumitrache moare. Înainte de a muri însă, Conul Dumitrache îi dă Mariei o ”scrisoare de iertare”, adică de eliberare.

După ce boierul Dumitrache a murit, Coana Profirița a plecat, pentru o vreme, la Paris și l-a luat și pe Dincă cu ea. Dincă a fost dat la o școală de bucătari și a devenit unul dintre primii mari chefi bucătari din spațiul românesc. Acolo, Dincă a întâlnit-o de Clementine, una dintre cameristele stabilimentului unde coana Profirița a fost cazată, și între cei doi s-a înfiripat o frumoasă poveste de iubire. Măcinat de iubire, Dincă o cere de nevastă pe Clementine chiar dacă știa că fiind rob această uniune (între un om liber și un sclav) nu era legal posibilă. Motiv pentru care s-a dus la Coana Profirița să ceară eliberarea sa din sclavie, cerere care-i este refuzată. Totuși, Coana îi promite că o aduce pe Clementine în Moldova. Cu speranța că va primi eliberarea, Dincă a decis să nu îi spună Clementinei că el este rob.

Ajunsă la Iași, Clementine află că Dincă era rob. Toate visele lor, cum că se vor căsători și vor putea deschide un restaurant cu specific franțuzesc la Iași, se năruiesc.

Dincă devine unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați bucătari ai Moldovei, la mesele organizate de Coana Profirița fiind invitați cei mai importanți oameni ai momentului, cu Vodă Ghica în frunte. Atunci când domnitorul îl chemă pentru a-l felicita pentru bucatele făcute, Dincă l-a abordat pe Vodă și îi cere sprijinul pentru a primi actul de eliberare din partea deținătoarei. Vodă Ghica încearcă să o înduplece pe mătușa lui, coana Profirița, oferindu-i chiar 100 de robi în schimbul eliberării lui Dincă. Aceasta însă rămâne neînduplecată în decizia ei.

La auzul veștii că visul său de a se căsători cu Clementine nu se poate realiza, Dincă cedează. Ia un pistol și o omoară pe Clementine, după care se sinucide.

Mâhnit de ce întâmplate, Vodă Alexandru Ghica decide să urgenteze legea de emancipare (dezrobire) a romilor din Moldova. La două săptămâni după nefericitul incident, Divanul Domnesc elaborează legea de eliberare a robilor și a doua zi domnitorul o aprobă.

Și așa lunga robie a romilor din actualul spațiu românesc a luat sfârșit după aproape 500 de ani.

Povestea lui Dincă este redată de Neagu Djuvara și ecranizată de Alina Șerban în scurt-metrajul ”Bilet de iertare”.

 

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.