marți, ianuarie 31, 2023

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

spot_img
AcasăInterviuPlagiatul în mediul universitar, sub lupa unui cadru didactic. MARIUS VĂCĂRELU: “Mai...

Plagiatul în mediul universitar, sub lupa unui cadru didactic. MARIUS VĂCĂRELU: “Mai întâi n-a fost plagiatul, ci nevoia de bani în sistem”

Marius Văcărelu este avocat, doctor în științe administrative și specialist în geopolitică. Predă de aproape două decenii la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și i-au trecut pe sub ochi generații întregi de studenți. A văzut degradarea sistemului, a asistat la scăderea standardelor în mediul universitar și s-a luat de fiecare dată la trântă cu tentația eliminării exigențelor academice, încercând să-și mobilizeze studenții să demonstreze cât mai mult. Și asta n-a fost deloc ușor.

În ciuda dificultăților pe care le-a întâmpinat de-a lungul carierei sale academice, Marius Văcărelu a punctat performanțe notabile, fiind membru al colectivului care redactează revista de geopolitică şi geostrategie „Geopolitica”, membru fondator al Societăţii Academice de Ştiinţe Administrative şi al Institutului de Drept Public şi Ştiinţe Administrative al României. Mai mult, lucrările sale sunt publicate în SUA, Marea Britanie, Franţa, Polonia, Rusia etc.

Avem de-a face, deci, cu un om care a luat întotdeauna foarte în serios rigorile academice și căruia i-a plăcut  să învețe constant și cu pasiune. Așa că discutăm despre un doctor care și-a obținut titlul prin muncă reală. Ca atare, nu puteam găsi un interlocutor mai bun cu care să dezbatem un subiect atât de sensibil precum plagiatul în mediul academic. Drept urmare, INVESTIGATORIA l-a provocat pe profesorul universitar Marius Văcărelu la un dialog liber despre ce înseamnă să faci o teză de doctorat în România, cât durează să muncești la o astfel de teză, despre relația doctorandului cu coordonatorul de doctorat, despre responsabilitatea celor doi în cazul identificării ulterioare a plagiatului, despre frecvența plagiatului în mediul universitar și, mai ales, despre toate motivele care au adus sistemul în acest punct foarte vulnerabil al său.


INVESTIGATORIA: Cum privește un cadru didactic universitar infracțiunea de plagiat?

Marius Văcărelu: Destul de greu de răspuns la întrebarea asta, pentru că în mediul universitar, mai mult decât în mediul pre-universitar, există posibilitatea studentului de a contesta nota. De aici derivă destule probleme. Pentru că de multe ori plagiatul este însoțit și de o anumită atitudine a studentului respectiv. Plagiatul se face conștient la vârsta de 19 ani, dar modul în care dorești să scapi de consecințele identificării sale depinde de bunul simț.

Plagiatul se face conștient la vârsta de 19 ani, dar modul în care dorești să scapi de consecințele identificării sale depinde de bunul simț.

O altă problemă foarte mare e aceea că mulți dintre studenți, dacă plagiază, plagiază de pe internet și sunt destul de ușor de prins. După ce-i prinzi și le trimiți un mail cu link-urile de unde au copiat capătă o ură față de tine și de aici mesajul didactic nu mai ajunge atât de ușor la ei. Devin reticenți… Uneori nici nu mai vin la ore.

Trebuie să fii conștient că în mediul universitar e o cantitate destul de mare de informație de asimilat și o relație pozitivă între profesor și student e destul de utilă pentru învățare.

Și mai e o chestiune legată de faptul că universitățile românești, din păcate, nu insistă foarte mult pe ideea de sancționare a lipsei de prezență a studentului la ore. În România, încă din mediul pre-universitar sunt semnalate foarte multe absențe. Nu știu dacă știți, dar absențele în România depășesc pragul de un million în fiecare județ. Dar sunt județe în care numărul se apropie de două milioane, cum se întâmplă, de pildă, la Iași. Practic, foarte mulți din acești copii vin în sistemul universitar fiind deja cu un grad mare de retinceță la ideea de disciplină și auto-disciplină, care nu mai poate fi corectată în trei ani de zile în sistemul universitar. Nu poți într-un sistem universitar de trei sau patru ani să corectezi niște lucruri care au început să se strice cu mult înainte de clasa a noua.

I: Cam cât de des vi se întâmplă să întâlniți plagiatul la studenții dumneavoastră, să le trimiteți acele mail-uri cu link-uri-le pe care le-au folosit ca să copieze?

M.V. Cât să zic? 50%… Poate chiar mai mult. Sunt alterați de sistem dinainte de universitate și, dacă vii să le impui ceva sub aspectul eticii academice, ce să impui și cum s-o faci?

I: Și atunci se explică de ce se întâmplă plagiatul și mai târziu, la master și doctorat…

M.V. Să vă zic un lucru: sunt universități în România care au trimis studenții în străinătate cu programul Erasmus. Și s-au întors unii dintre aceștia, pentru că au copiat acolo, având interdicție de a mai studia vreodată în țara respectivă. Lucrurile acestea sunt cunoscute în universități și se știu cu siguranță și la minister. Deci nu spun nimic nou sau secret.

Dar lucrurile astea trebuie spuse și respuse ca să înceapă unii și alții să înțeleagă mai clar.

Și coroborăm asta cu altă chestiune. Dacă în anul 2007 aveam doar 800 de studenți români înscriși în străinătate în diferite formule, în anul 2020-2021 sunt aproximativ 40.000. Asta e o creștere de cincizeci de ori  mai mare. De ce pleacă copiii ăștia să învețe în străinătate? Chiar toți pleacă din familii suficient de înstărite ca să-și permită asta sau părinții fac orice efort posibil pentru a-i scoate de aici? Din nou, datele sunt publice…

I: Haideți să trecem peste statistici și să vorbim despre experiența dumneavoastră cu studenții. În ce măsură îi vedeți pe ei dispuși să fie creativi, originali? Cu atât mai mult cu cât sunteți cadru didactic în mediul universitar de aproape două decenii, ați constatat o degradare în timp a nivelului studenților din acest punct de vedere?

M.V. Evident că am văzut o degradare. Acum aproape niciun student nu mai este capabil să-mi răspundă fără să se uite în carte. Asta spune mult… Ideea e că studenții din anii de dinainte  de 2005 (în 2005 s-a trecut la învățământul de licență de 3 ani, față de 4, cât erau anterior) erau tineri care mai trecuseră printr-un sistem cât de cât mai stabil, unii mai văzuseră și câte un examen de admitere la liceu. Adică aveau altă perspectivă și exista o competiție. Și era și o competiție mai mare pentru locuri. Acum, sunt facultăți în țară unde competiția e de maximim 2 pe loc. Și vă dați seama că la o competiție de doi pe loc, copilul nu mai are de ce să fie competitiv, pentru că știe că-și va găsi un loc la o facultate în țară. Nu mai are presiunea de a învăța pentru ceva. Ce e universitatea? Un moment vesel, în care te distrezi, chefuri, petreceri… Percepția asta există în sistemul universitar și n-ai cum s-o schimbi foarte mult.

Din păcate, se citește foarte puțin azi, aspect pe care îl vezi de la vocabularul folosit, la dificultățile în a argumenta ceva, orice. Ce gândire critică aștepți de la oameni care nu citesc nimic. Mergeți prin universități, prin librării, prin anticariate, prin marile biblioteci și vedeți câți studenți sunt acolo. Veți vedea că numărul e aproape de zero. Da, e adevărat că Internetul a adus anumită bunăstare și un acces mult mai facil la informație științifică, dar tot nu se explică atitudinea. Ce gândire critică poți avea, dacă tu citești două cărți pe an? Ce efort să le soliciți unor astfel de oameni?


I: Și, în condițiile astea, cum vă faceți meseria?

M.V. Simplu: pic până la 100% la examen. 80%, 90% e ceva banal pentru ei. Dar n-am schimbat standardele. Și mai e ceva: învățământul juridic are specificul lui, pentru că el depinde foarte mult de legislație. Legislația se schimbă uneori în timpul anului universitar și îi e greu unui student să înțeleagă legile noi. Că dacă se modifică un articol sau două, e simplu. Dar când modifică 30, 40 de articole sau se vine cu un text nou e foarte greu să înțeleagă și să aplice noile concepte legale. Și eu înțeleg studenții în privința asta. În țara noastră sunt peste 6.000 de acte în Monitorul Oficial în fiecare an. Cum să le știi, cum să faci? Pentru că există un principiu al Dreptului care spune că nimeni nu poate invoca necunoașterea legii. Să fim serioși! Nimeni n-are cum să cunoască toate legile în România, pentru că din 90 încoace sunt peste 150.000 de acte apărute în M.Of.

Și asta spun, că nu poți face lucruri ca lumea când studentul e învățat că va trece clasa și va ajunge la bacalaureat. Câtă vreme finanțarea în învățământ e doar pe număr de persoane, nu pe performanță, e de așteptat să se întâmple așa. Ok, și ajunge copilul la universitate. Și? Gândiți-vă și la faptul că mai toate universitățile din România ori au renunțat la examenul de admitere, sau l-au făcut grilă. Ce gândire critică se dezvoltă așa? Gândiți-vă că erau în jur de 190 de facultăți în 1989 și acum sunt vreo 600. De unde profesori? Cum s-au făcut atât de repede atâți profesori? De unde au apărut? Apoi trebuie spus că aproape toate reședințele de județ din țara asta au universitate sau extensii de universități. Toți oamenii ăștia care au intrat în universități în anii aceștia au slăbit calitatea cu totul. Nu putea fi altfel. Și, din păcate, în România, după anii 90, învățământul universitar s-a transformat într-un învățământ pe care tu, student, îl poți sau nu susține financiar. Asta a fost foarte grav. Mulți copii și tineri de valoare nu au ajuns pe băncile universităților doar pentru că nu au avut bani. Să ne gândim și la faptul că țara noastră era în anul 2017 pe locul 148 în lume la procentul din PIB alocat educației, iar statele lumii nu sunt 200. Și de atunci procentul a mai scăzut!

A fost o sursă de venituri foarte bună până prin anii 2010 și o sursă de legitimitate din punct de vedere politic. Mai ales pentru cei care au vrut să candideze. Au simțit că e important pentru imaginea lor să aibă și școală.

I: Am putea spune și faptul că, pentru că sistemul nu e interesat să finanțeze performanța, a dus și către accentuarea fenomenului de furt intelectual?

M.V. Cumva da. Aici a fost o chestiune mai complexă. Universitățile nou create după 90 au creat locuri de muncă. Și nu puține. Și cele de stat, și cele particulare. Au creat locuri de muncă pentru elita politică locală. Mulți lucrau pe la Prefectură, pe la nu știu ce Direcție și brusc au devenit și profesori universitari. Deci a fost o sursă de venituri foarte bună până prin anii 2010 și o sursă de legitimitate din punct de vedere politic. Mai ales pentru cei care au vrut să candideze, că vă dați seama, una e să candideze domnul lector universitar doctor sau unul care avea un nivel mediu de pregătire. Au simțit că e important pentru imaginea lor să aibă și școală. Că de aici vine totul. Nu e ideea în sine doar de plagiat. Plagiatul a venit ca o consecință a unei situații care se crease deja. Ca universitate, ca să ai mii de studenți din care să iasă salariile pentru numărul mare de profesori, aveai o singură variantă: să scazi calitatea. De aici a pornit totul. Mai întâi n-a fost plagiatul, ci nevoia de bani în sistem.

I: Hai să abordăm problema doctoratelor și să le explicăm oamenilor care nu știu ce beneficii îți aduce un doctorat.

M.V. Conform legii, îți aduce spor la salariu, dacă lucrezi în domeniul în care ți-ai făcut doctoratul. Dar, în primul rând, îți dă un spor de prestigiu, pe care nimic altceva nu ți-l poate da. Să nu uităm un lucru: învățământul, în percepția publică, merge până la nivel de universitate. Doctoratul este deja o chestiune de alt nivel. Eu am trăit situații în care, când le-am spus oamenilor că am doctorat și sunt profesor într-o universitate, pur și simplu nu îmi mai vorbeau la fel. Adică de la Marius s-a trecut la „domnul profesor”. Prestigiul de doctorat este unul pe care nu-l ai din altă parte. Și deasupra lui nu mai este decât calitatea de membru al Academiei, care, evident, e și mai rară.

Iar ideea prestigiului de doctorat a fost fructificată politic foarte mult. Că nu de salariu e vorba pentru acești politicieni, ci de prestigiu. Câți dintre cei care fac doctorate s-au înscris la doctorat după ce au intrat în politică? Pentru că cei care au făcut doctoratul înainte de intrarea în politică sunt o categorie, și cei care l-au făcut după sunt altă categorie. Nu e aceeași poveste.

I: Dumneavoastră aveți doctorat. Explicați-le oamenilor care e diferența de efort între a scrie o lucrare de licență și o lucrare de doctorat, la nivel de rigoare științifică…

M.V. Ideea de doctorat presupune două lucruri: unul e să ai o anumită relație, inclusiv de natură psihologică, o înțelegere aparte, o anumită compatibilitate cu un conducător de doctorat, spre deosebire de reactarea unei lucrări de licență, unde asta nu e neapărat necesar. De ce? Simplu: dacă un student nu este agreat de cei din comisiile de admitere sau de susținere a tezelor, nu va merge ușor mai departe, sau nu va fi admis, oricât de bun ar fi. În cadrul acestor comisii exista un „gentleman agreement” față de anumiți candidați, și e normal sa fie așa, pentru că selecția și coperarea doctorand – coordonator are mult mai multe exigențe, pe care învământul la licență sau masterat nu le vor avea vreodata. Relația asta îl motivează și îl propulsează pe doctorand.

Un conducător de doctorat de valoare nu lasă doctorandul să facă ce-l taie capul. Îi spune ce să citească, cum să-și selecteze bibliografia, îl testează periodic. Eu, când am făcut doctoratul, am avut de îndeplinit de la conducătorul meu de doctorat, pe lângă cerințele legale, alte zece cerințe specifice. Trebuia să scriu un număr de texte, să citesc un număr de cărți, în plus față de ceea ce era obligatoriu, să particip la un anumit număr de conferințe, peste cel impus de legislația studiilor doctorale.

A doua chestiune e cantitatea de informație. Să faci un doctorat foarte bun în zona tehnică e destul de complicat, pentru că ai nevoie de laboratoare, de lucrări, pe care nu întotdeauna și le permite universitatea în care ești, cel puțin în țara noastră. Tu poți să fii un geniu, dacă nu ai dotări în laborator, nu merge…

În domeniul socio-uman e ceva mai simplu, dar acolo contează mult mai mult statul în bibliotecă și învățatul acolo. Doar în câteva zone ai de făcut cercetări pe teren. Și contează foarte mult cantitatea de informație. Apoi prelucrarea materialului durează enorm. Poți câștiga enorm dintr-un mentorat bine făcut din partea unui profesor de valoare, care îți spune ce să citești mai întâi – aspect deosebit de important într-un ocean de cărți și articole, uneori de câteva zeci de mii pe un subiect – dar dacă nu este efortul tău de a citi sau a gândi…

Paginile se scriu greu când ești la doctorat, sunt situații în care o idee îți vine ție și descoperi că le-a venit și altora prin alte țări. Și nu e prea grozav, nu?

A scrie bine e greu, a scrie cum trebuie e altceva. Pentru că sunt situații în care găsești teze de doctorat care par a fi o colecție de materiale adunate și nu aduc nimic nou. Ele pot fi extrem de bine documentate, cu bibliografii excelente, dar care e cu adevărat lucrul nou pe care îl aduci? Sunt situații în care – am văzut treaba asta personal – teza de doctorat este o preluare din două sau trei cărți, deși în bibliografie sunt trecute câteva zeci. Toate astea țin de o etică a cercetării, dar și de relația cu conducătorul de doctorat. Înainte de a susține teza, sunt niște referate care se susțin periodic, de regulă, două pe an. Și atunci, conducătorul de doctorat, dacă își face treaba ca lumea, observă de la început ce faci, de fapt.

În plus, bursele de doctorat sunt mici – eu mi-am început doctoratul cu o bursă de aprox. 130 de euro/lună. Ce cercetare poți să faci cu bursele astea? Dacă vrei să faci doctoratul la zi, trebuie să rămâi în universitate. La ce conferințe poți să aplici? Conferințele mari au niște taxe care, de multe ori, depășesc o mie de euro. Și atunci, dacă universitatea nu te sprijină, tu ca doctorand, trebuie să plătești din banii tăi. A fost și cazul meu, de altfel. Nu am participat la o conferință care costa cu totul vreo două mii de euro, iar eu nu aveam salariul de nici 500 de euro. În timp am reușit câteva lucruri, am niște articole publicate în volume în SUA, Marea Britanie, care costă 120 de euro sau mai mult. Adică, dacă n-aș fi avut dreptul, ca autor, la un exemplar din partea editurii, nu mi-aș fi putut permite să cumpăr cărțile unde mi-au apărut articolele. A face doctoratul presupune în țara noastră a face un sacrificiu extraordinar.

I: Cam cât timp îți ia să scrii o lucrare de doctorat autentică?

M.V. În socio-umane, sub trei ani e aproape imposibil. Doar dacă vii pe ceva ultra nou, să zicem inteligența artificială coroborată cu nu știu ce chestiuni juridice, ceva pe care nu prea sunt materiale, ar putea dura mai puțin.

I: Cei care nu-și ei singuri doctoratele, cum fac? Le cumpără, le comandă?

M.V. Există și așa ceva. Chiar erau și anunțuri pe internet care ținteau anumite lucruri. Sunt mai multe variante. De regulă, cel care e într-o funcție politică rezolvă destul de simplu: îi fac lucrarea subordonații. E cea mai simplă variantă. Dar nu e numai asta. De regulă, doctorandul care vine pe filieră politică beneficiază de la început de o anumită încredere (râde) față de tot ceea ce scrie. Ideea este că doctoratul nu e o chestiune pe care toți o finalizează. Sunt tineri care nu duc până la capăt experiența. Și nici toți politicienii nu încheie. Pentru că își pierd funcția pe parcurs. Sau omul poate prinde o funcție mai interesată pe alt domeniu și poate nu mai e bun doctoratul ăla și i-ar trebui un alt doctorat. Deci sunt tot felul de situații.

Sunt multe lucruri, nu e o rețetă anume. De regulă, dacă există bani, se vor găsi și oameni care să scrie teza, uneori chiar din universități. Probabil nu știți, dar salariul de bază în învățământul superior, fară nici un spor este foarte mic, nici măcar un conferențiar universitar nu are 5.000 de lei.

Dar nu contează atât de tare cine scrie teza, cât contează cum se verifică teza. Și cum o verifică conducătorul de doctorat. Pentru că, până la a ajunge la comisie, care e ultima etapă, totul trece prin conducătorul de doctorat. Nu există sancțiune asupra unui conducător de doctorat dacă nu vrea să-și bage doctorandul în susținerea tezei.

A fi conducător de doctorat presupune să citești aproape non-stop. Când citești aproape non-stop, e aproape imposibil să treci cu vederea ce nu e în regulă. Dacă ai sesizat problema și ai dat drumul mai departe, juridic vorbind, ești complice.

I: Deci dacă ar fi să se împartă responsabilitatea pentru plagiat între doctorand și coordonator, cum s-ar face împărțeala?

M.V. Amândoi 100%. Da, pentru că primul este beneficiarul direct – anume doctorandul, dar, dacă tu, profesor coordonator de doctorat, nu sesizezi plagiatul, înseamnă că ești incompetent. Dacă l-ai sesizat și ai închis ochii, ești complice. Tu, în calitate de conducător de doctorat, ai niște atribuții, printre care se înscrie și aceea de a fi tu temeinic pregătit în orice din domeniul tău. Cu cât ești mai bine pregătit, cu atât sesizezi mai bine ce e în neregulă într-o lucrare. Întrebați câți conducători de doctorat merg prin biblioteci.

I: Câți?

M.V. Păi aia e!  (râde) A fi conducător de doctorat presupune să citești aproape non-stop. Ei, când citești aproape non-stop, e aproape imposibil să treci cu vederea ce nu e în regulă. Dacă ai sesizat problema și ai dat drumul mai departe, juridic vorbind, ești complice. Dacă ai trecut cu vederea și n-a văzut nimeni plagiatul, aia e, hoțul neprins, știți poveștea… Dacă cineva sesizează ulterior un plagiat, ideea că toată responsabilitatea trebuie pusă pe umerii doctorandului sau pe umerii universității care a organizat cursurile nu e logică. Coordonatorul are și el o parte mare din vină, nu e Afrodita din spuma mării. În momentul în care ai astfel de probleme, nu prea ai de ce să te sprijini. Ori ai fost incompetent și ai dat drumul la ceva sub standard, și atunci nu-ți mai meriți poziția de conducător de doctorat, sau ai văzut și ai tăcut, și atunci ești complice.

Dar repet, totul vine dintr-o problemă mai veche, de prin anii 90, că universitățile au avut nevoie de profesori noi și, cum în sistem nu puteau să urce decât cei care aveau doctoratul, deci s-au dat doctoratele ușor și a devenit ideea de doctorat ceva quasi-normal, facil chiar în anumite contexte.

I: Ca să încheiem într-o notă constructivă, voiam să vă întreb dacă se poate face ceva, în sensul de educare a tinerilor în școli pe linia luptei împotriva plagiatului. În ce etapă a sistemului de învățământ ar putea fi conștientizați cei mici asupra faptului că plagiatul este o formă de furt?

M.V. De undeva din clasele 5-8. Și în plus, asta nu e o chesiune pe care ei n-o știu, să nu ne ascundem după degete! Știu foarte bine că au luat de la altcineva. Gravitatea fenomenului depinde foarte mult de toleranța din minister. Dacă Ministerul Educației spune “Trece-i, indiferent cum ar fi!”, ce așteptări avem? Cel care astăzi e tolerat pentru că a furat sub aspect didactic, mâine va face alte lucruri și tot așa. Adică lucrurile astea trebuie tăiate din fașă.

Carmen Dumitrescu
Carmen Dumitrescu
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare