De-a lungul carierei sale jurnalistice, Serbeze a experimentat multe. Amenințări cu moartea, hărțuire sexuală, procese abuzive și intimidarea membrilor familiei sale, niciuna dintre aceste situații nu-i este străină. Pentru că a face presă adevărată în Kosovo este semnificativ mai greu chiar și comparativ cu situația jurnaliștilor independenți din România. Iar experiența ei poate fi un motiv de a privi lupta pentru o presă liberă cu mai mult curaj. Iar Serbeze Haxhiaj poate fi, la orice oră, un model de urmat. Iar povestea ei o aflăm astăzi, în acest interviu pe care l-a acordat în exclusivitate publicației INVESTIGATORIA.
Carmen Dumitrescu: Cum s-a produs întâlnirea ta cu presa?
Serbeze Haxhiaj: Eram în liceu și unii dintre profesorii mei de la acea vreme colaborau cu singurul ziar public din Kosovo. Ei m-au pus în contact cu unii dintre editorii de aici, de la Pristina. În acel moment, principalul ziar public numit Rilindja (Renașterea) a fost închis de regimul Milosevic, dar personalul său a început să pună bazele unei alte publicații care se numea Bujku (Fermierul). Era momentul în care presa publică, radio-televiziunea din Pristina și principalul ziar Rilindja au ajuns sub controlul regimului. După abolirea autonomiei Kosovo (în 1989), multe instituții au încetat să mai existe sau au fost închise pentru albanezi, inclusiv mass-media publică. În 1998 am început să lucrez ca jurnalist, era perioada în care războiul era destul de intens. Și apoi după război, am continuat să lucrez la ziarul Rilindja. Pe vremea aceea, nu aveam alte posibilități să lucrez. Așa că am încercat să-mi folosesc pasiunea în exercitarea meseriei de jurnalist. Și așa, pe măsură ce timpul a trecut, am început să fiu mai pasionată de muncă, ba chiar să o iubesc. Am continuat să lucrez la alte ziare din Kosovo și, de asemenea, să lucrez pentru mass-media internațională. Așa am ajuns să fiu jurnalist. Se întâmpla acum 25 de ani. Rămân în această meserie. Au fost momente în care m-am gândit să-mi schimb cursul carierei, în care m-am gândit că mi-ar fi mai ușor să nu mai fiu jurnalist. Dar din nou, nu știu să fac o altă profesie. Cel puțin, nu la același nivel.
C.D.: Cum a fost pentru tine să fii jurnalist într-un mediu atât de violent și agresiv?
S.H.: Experiența mea personală ca jurnalist a fost un infern, Carmen! Vorbim despre un mediu cu adevărat ostil în care era aproape imposibil să faci jurnalism corect. A fost foarte greu să fiu o femeie jurnalist în Kosova, într-un fel de societate patriarhală, iar pentru femeile jurnaliste a fost foarte, foarte greu din cauza multor provocări cărora trebuia să le faci față. Și asta a făcut imposibil să se creeze un echilibru între muncă și viața personală. Dar ceea ce era cel mai rău lucru în acea perioadă a fost faptul că am experimentat hărțuirea sexuală, uneori din partea unor politicieni. De asemenea, m-am confruntat cu discriminarea bazată pe gen, presiune și amenințări, deoarece mă ocupam și investigam unele dintre cele mai presante probleme, cum ar fi corupția, crima organizată și, de asemenea, crimele de război. În general, a fost o călătorie foarte grea și dureroasă. Pentru care am plătit un cost cel puțin semnificativ…
C.D.: Cum ai gestionat situațiile astea? Cum ai învățat să te descurci și să rămâi fermă pe poziția ta profesională?
S.H.: Când ești foarte tânăr și ești o femeie care lucrează într-un mediu ostil este greu să lupți singur. Timp de mulți ani, am luptat din greu, și am făcut-o în tăcere, pentru că atunci când te confrunți cu discriminarea bazată pe gen sau cu hărțuirea sexuală este greu, foarte greu de dovedit. Când ești căsătorit și ai o familie nu este întotdeauna ușor să faci față în mod corespunzător unor astfel de provocări profesionale. Uneori ți-e frică de faptul că nu vei avea suficient sprijin din partea colegilor sau a familiei. A fost foarte greu… Dar cele mai groaznice lucruri s-au întâmplat când am început să mă ocup mai intens de corupție, crimă organizată și crime de război. Am experimentat presiune, amenințări. Am primit chiar și amenințări cu moartea. În mod repetat…
C.D.: Poți să-mi spui mai multe despre asta? Îți poți aminti un moment când s-au întâmplat aceste lucruri, care te-au determinat să-ți frică pentru siguranța ta personală? Și dacă da, te simți confortabilă cu ideea de a povesti?
S.H.: Voi menționa un episod în care am primit amenințări cu moartea. În războiul din 1998-1999 Kosova a trebuit să ducă un război împotriva acestui regim Milosevic și NATO a intervenit. A fost o intervenție umanitară. Din această campanie a făcut parte și țara voastră, România. Dar, după război, listele de oameni care pretindeau că au luptat pentru libertate ca parte a grupului de gherilă Armata de Eliberare a Kosovo au devenit extrem de lungi, sfidând realitatea.
Motivul era acela de a beneficia de pensii din bugetul de stat și, de asemenea, de a obține niște credite patriotice. Acest lucru a devenit posibil din cauza abuzului unor comandanți KLA. Când am investigat acele abuzuri, am primit amenințări cu moartea. În Kosovo, grupurile politice controlează aproape totul și, de asemenea, a fost greu să obțin sprijin din partea presei, în primul rând, pentru că presiunea a fost în interior și povestea mea a fost cenzurată de foștii mei editori. Am semnalat această amenințare și cazul este încă în instanță și aștept verdictul. Au fost și alte cazuri, deoarece Kosovo are un sistem judiciar aproape ruinat și este atât de mult expus politicii. Așa că într-un alt caz, am semnalat poliției o amenințare pe care am primit-o. Timp de un an nu m-a intervievat nimeni. După un an, am primit o invitație din partea instanței în care se spunea că am fost acuzată că l-am perturbat pe purtătorul de cuvânt al unei mici municipalități din Kosovo în serviciul său oficial. Și am fost șocată, pentru că am raportat acest caz la poliție, după ce m-a amenințat. Eu am fost victima în acest caz. Purtătorul de cuvânt a avut legătură cu partidul politic aflat la putere. Deci, ceea ce s-a întâmplat a fost că oficialii din poliție au schimbat complet cazul, întorcându-l împotriva mea. Am fost acuzată că am perturbat un funcționar în exercitarea serviciului său oficial. Am câștigat cauza în instanță și am sesizat și cazul la Inspectoratul de Poliție împotriva polițistului și acesta a fost acuzat de abuz în serviciu. Polițistul nu mi-a schimbat doar cazul, ci a și falsificat semnătura comandantului secției locale de poliție. Deci aceasta a fost o ilustrare a modului în care nu m-am simțit în siguranță și nu am fost sigură că, dacă raportez o amenințare, aceasta poate fi investigată în mod corespunzător de către poliție.
C.D.: Dar acele situații au avut un impact și asupra familiei tale, presupun…
S.H.: Îți voi spune și ceva legat de familia mea. Îmi amintesc un caz care s-a întâmplat când investigam un subiect legat de proprietăți din orașul meu natal. Atunci, când mama a mers pentru un document la tribunal, i-au spus mamei să-și sfătuiască fiica să nu scrie despre astfel de cazuri, altfel nu poate obține niciun document cu ușurință. Deci, vă puteți imagina asta. Pe vremea aceea mama suferea de cancer, mai avea doar câteva luni… A murit după patru luni. Acesta este modul în care astfel de lucruri mi-au influențat viața personală și viața de familie. De asemenea, e greu să faci publice amenințările, atunci când ai un copil. Eziți, pentru că nu vrei ca copilul tău să se teamă de astfel de lucruri. Deci, în unele cazuri, am fost reticentă să fac lucrurile publice. Am încercat doar să raportez la poliție și să aduc în atenția Asociației Jurnaliștilor pentru vreo reacție publică. În astfel de cazuri, femeile ca mine nu erau atât de libere să vorbească despre experiențele lor nu doar despre amenințări și presiuni, ci și despre diversele forme de hărțuire sexuală. În ultimii ani amenințările au devenit mai sofisticate și primesc preponderent mesaje în online și reacții instigatoare la ură de la profiluri false sau de la persoane care pot încerca să atace într-un fel ascuns. Aceasta nu este doar povestea mea, ci și povestea și experiența multor femei jurnaliste de aici, din Kosovo. Acum, situația din Kosovo este aproape aceeași pentru jurnaliștii și mass-media independentă. Este adevărat că judecătorii și procurorii au devenit mai atenți când vine vorba de cazurile în care sunt implicați jurnaliști, dar în general nu există prea multe schimbări pozitive. Nu spun că sunt mai eficienți în sentințele finale pentru că majoritatea se termină cu niște amenzi de la 500 la 2000 de euro.
C.D.: Cum ai descrie astăzi situația libertății de exprimare în Kosovo?
S.H.: De fapt, este puțin complex pentru că situația, nu spun că s-a îmbunătățit, dar presiunile și amenințările la adresa jurnaliștilor au devenit mai sofisticate. În trecut, am experimentat un control mai direct al partidelor politice și al guvernului care folosea banii publici pentru a-i reduce la tăcere pe cei care criticau puterea. Acum, actualul guvern a încetat să ofere bani direct unor publicații și să le susțină direct pentru agenda lui politică. Dar acest guvern este mai puțin transparent și presiunea sa în mass-media mai sofisticată. A îngreunat accesul la documentele oficiale, iar controlul său asupra radiodifuzorului public este în curs de extindere. În exemplul meu, fiecare din solicitările mele de informații către guvern ajung la Agenția pentru Informații și Confidențialitate. Așa că trebuie să mă plâng la agenție pentru a obține informații sau pentru a avea acces la documente publice. Acest lucru a avut un impact direct asupra mediului jurnalistic. Aici a fost întotdeauna dificil pentru că guvernul face presiuni asupra presei în moduri diferite. Dar din nou, spun că această presiune este cu adevărat sofisticată. Nu mai avem multe atacuri directe asupra jurnaliştilor, însă presiunea este de altă natură.
C.D.: Ești unul dintre jurnaliștii de investigație recunoscuți pe plan internațional și ai obținut foarte multe premii. Îmi poți spune ceva despre asta?
S.H.: Kosovo se confruntă de ani buni cu moștenirea războiului, care este o povară grea pe umerii societății din Kosovo și Serbia. Așadar, crearea de punți de comunicare, solidaritate și cooperare între oameni a fost unul dintre obiectivele mele și unele premii au fost legate de acest lucru. De asemenea, alte premii au fost legate de corupție, crimă organizată, crime de război și încălcări ale drepturilor omului. Deci, majoritatea poveștilor mele sunt legate de acele subiecte, iar premiile sunt, de asemenea, legate de acele subiecte.
C.D.: Care este cea mai importantă investigație pe care ai făcut-o în cei peste 25 de ani de activitate în jurnalism?
S.H.: Aș menționa ancheta despre copiii născuți din viol în timpul războiului, Copiii invizibili din Kosovo. Celălalt era despre viețile distruse ale martorilor în cazuri de crime de război. O altă poveste care a fost premiată este cea legată de privatizarea distribuției de energie electrică din Kosovo, care a fost într-adevăr vândută la un preț ridicol, 28 de milioane, în timp ce doar una dintre cele 5 construcții principale costă mai mult de 30 de milioane de euro. Așadar, acestea sunt câteva dintre poveștile mele, dar este greu sau aproape imposibil să spui care dintre poveștile tale sunt mai bune, pentru că le tratezi pe toate în mod aproape în mod egal.
C.D.: Care sunt planurile tale pentru viitor? Vrei să rămâi jurnalist?
S.H.: Oh, îmi pui cea mai dificilă întrebare. Poate cea mai dureroasă, Carmen! Pentru că după ce uneori doar reflectezi la viața ta, te întrebi ce vrei să faci mai departe, ce urmează? Au fost momente când mi-am dorit doar să părăsesc jurnalismul, dar din nou, am simțit că nu sunt în stare. Nu prea știu cum să fac altă treabă. Deci nu am niciun plan sau obiectiv special cu privire la ceea ce vreau să fac în continuare. Doar să continui să lucrez cu aceeași pasiune, cât mai pot. Nu cred că am aceeași energie, pentru că multe lucruri s-au schimbat de-a lungul anilor. Dar uneori este doar dureros pentru mine, pentru că după mulți ani în care te identifici cu jurnalismul, te întrebi dacă poți da mai mult acestei profesii sau nu?
C.D.: De asemenea, este important să te simți util și poate pe asta ai putea lucra…
S.H.: Bineînțeles că sunt mulți jurnaliști tineri care doresc să audă de la mine experiențe și cărora poate le-ar plăcea să le fiu formator în jurnalism. Dar tot cred că pot da mai mult. Nu știu. Este cu adevărat o întrebare grea…
C.D.: Și ce speri pentru țara ta?
S.H. Kosovo, cea mai tânără țară din Europa, se confruntă cu, dacă pot spune așa, unele dintre momentele sale negre. Cunoașteți realitatea din Kosovo, situația politică este complicată, pentru că Serbia nu recunoaște Kosovo și face mereu presiuni pe sârbii kosovari, în special din nord, să abandoneze instituțiile kosovare, cerând un fel de autonomie. Serbia folosește multă presiune asupra sârbilor kosovari, amenințând și atacând poliția kosovară și NATO. De peste un deceniu, Kosovo și Serbia, cu facilitarea UE, au fost angajate într-un dialog pentru normalizarea relațiilor, dar nu există încă nimic care să ne dea speranță la orizont. După 24 de ani de când Kosovo a fost eliberat, încă nu are o perspectivă clară a drumului său către integrarea în UE și NATO. Așa că cinci dintre țările UE, inclusiv România, nu o recunosc și asta paralizează, într-un fel, perspectiva sa euro-atlantică. Și mulți oameni se simt uneori fără speranță în legătură cu situația. Știți, Serbia este principalul aliat al Rusiei și, după agresiunea sa pe scară largă în Ucraina, Kosovo rămâne unul dintre punctele fierbinți. Crește teama că Rusia va folosi Serbia pentru a destabiliza în continuare nu numai Kosovo, ci întreaga regiune balcanică. Când vine vorba de libertatea mass-media și mediul jurnalistic, această problemă este foarte strâns legată de problema democrației și a drepturilor omului și, de asemenea, de statul de drept. După cum am menționat anterior, Kosovo încă nu are un sistem judiciar adecvat. Așa că mă tem că mediul jurnalistic va continua să fie afectat de această situație.
